”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …Astăzi, știu că aceasta se numește …Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să amân totdeauna dreptatea şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.” `
Nu trebuie sa ne temem de confruntări…
….Din haos se nasc stelele …
*Charlie Chaplin*
Întâmpinaţi bucuroşi disensiunea.Reţineţi sloganul „Când partenerii sunt mereu de acord, unul din ei este în plus.” Dacă există vreun aspect la care nu v-aţi gândit, fiţi recunăscători dacă vi se aduce în atenţie. Poate că această disensiune e ocazia de care aveţi nevoie pentru a vă vorecta înainte să comiteţi o greşeală serioasă.
Nu vă încredeţi în prima impresie instinctuală. Prima reacţie firească într-o situaţie neplăcută este atitudinea defensivă. Fiţi atenţi. Păstraţi-vă calmul şi supravegheaţi atent prima reacţie. S-ar putea să arătaţi ce aveţi mai rău în dumneavoastră, nu ce aveţi mai bun.
Păstraţi-vă cumpătul. Atenţie, puteţi măsura calibrul unei persoane prin lucrurile care o irită.
Mai întâi ascultaţi.Daţi adversarilor dumneavoastră o şansă să vorbească. Lăsaţi-i să termine ce au de spus. Nu opuneţi rezistenţă, nu vă apăraţi, nu dezbateţi. Asta nu face decât să ridice bariere. Încercaţi să punţi de înţelegere. Nu ridicaţi bariere de netrecut de înţelegere eronată.
Căutaţi puncte de acord. După ce opozanţii dumneavostră şi-au exprimat punctele de vedere, insistaţi mai înâi asupra punctelor şi zonelor de acord.
Fiţi cinstit. Căutaţi zone în care puteţi admite că aţi greşit şi recunoaşteţi deschis. Scuzaţi-vă pentru erorile comise. Vă va ajuta să vă dezarmaţi duşmanii şi să reduceţi efectul atitudinei defensive.
Promiteţi să reflectaţi asupra ideilor adversarilor dumneavoastră şi stuiaţile atent. Şi vorbiţi serios. Adversarii dumneavostră pot avea dreptate. În acest stadiu este mult mai uşor să consimţiţi, să luaţi în consideraţie punctele lor de vedere decât să vă grăbiţi şi să vă plasaţi într-o poziţie în care adversarii dumneavoastră pot spune: „am încercat să vă spunem, dar n-aţi fost dispus să ne ascultaţi”.
Mulţumiţi sincer adversarilor dumneavoastră pentru interesul manifestat. Cine e dispus să vă contrazică, este interesat de aceleaşi lucruri ca şi dumneavoastră. Gândiţi-vă la ei ca la oamenii care vor într-adevăr să vă ajute şi vă puteţi schimba adversarii în prieteni.
Amânaţi acţiunea pentru a oferi ambelor părţi timpul de a reflecta bine asupra problemei. Sugeraţi să vă întâlniţi mai târziu în acea zi sau în ziua următoare, când totul poate fi acceptat cu mai multă detaşare. Pregătiţi-vă pentru această întâlnire, puneţi-vă întrebări precum:
E posibil ca adversarii mei să aibă dreptate? Măcar în parte? Există adevăr sau valoare în poziţia adoptată sau în disensiunea creată? Oare reacţia mea va rezolva problema sau va da frâu liber frustrărilor? Îi va îndrepta pe adversarii mei de mine sau mi-i va apropia? Voi fi mai respectat de ceilalţi dacă reacţionez astfel? Ce am de aşteptat şi ce am de pierdut? Ce voi avea de plătit dacă ies învingător? Dacă trec totul sub tăcere, va mai izbucni disputa? Este această situaţie dificilă o ocazie pentru mine?
"Nici un om care se decide să obţină cât mai mult de la viaţă nu poate să îşi petreacă timpul liber pentru a obţine automulţumire. Totuşi, cu atât mai puţin îşi poate permite să-şi asume consecinţele unui astfel de comportament ( se referă la un comportament certăreţ) incluzând vicierea caracterului său şi pierderea stăpânirii de sine. Faceţi concesii însemnate celor care au poziţii diferite de ale voastre; şi mai mici celor care sunt, în mod evident, pe aceaşi poziţie. Mai degrabă daţi-vă la o parte din calea unui câine decât să fiţi muşcat în timp ce vă cereţi dreptul. Nici uciderea câinelui nu va vindeca muşcătura."
Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oţel N-am să strig. Golurile se vor mări de la sine Destul ca să-mi scot mâna ,si să cuprind luna. Şi de vei face ziduri de piatră Nicicând n-ai să zideşti închisoare pentru mine. Pietrele se vor nărui de la sine De îndată ce voi apărea eu. Dacă mă vei exila şi mă vei trimite peste un ocean Într-o barcă găurită Am să desfid oceanul Şi n-am să pierd nici această bătălie marină. Sau dacă mă vei trimite în deşertul Saharei Unde nisipul duşmănos e fierbinte, Deodată va sufla parfum de iasomie Ca să-mi umple serile pustii. Ai uitat că într-una din primele noastre dimineţi Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul Şi că tu ai fost cel care m-a învăţat Să trag la ţintă fără greş. Şi azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric De nu-mi mai pot vedea drumul, Fii sigur c-am să netezesc cerul Şi am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună. N-ai decât să stai cu spatele întors la mine, Am să-ţi umplu cerul cu un cântec Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să ştii De unde vine revărsarea aceasta de lumină. (Devi Maitreyi)
Măsor fiecare centimetru pătrat pe pavajul pietruit de secole și ridic ochii rar spre măștile pline de luciu și culori ce curcubeul nu le cuprinde. Îmi doresc una să mă ascund, să fug dincolo de mască. Vreau una albastră, care stă în vitrina de lux. Nu vreau una simplă cumpărată de la tarabele negustorilor. Vreau una magică să-mi îndeplinească orice dorință, să-mi aprindă lumina acolo unde e stinsă, să-mi construiască o casă acolo unde o caut. Da o casă! Să-mi încarce sufletul de fericire cînd tristețea altora sau a mea mă frământă. Să…să..să…
Știi? Mersul acesta pe piatra războită de vremurile trecute parcă nu e călcată de propriile-mi picioare. Mi-e teamă să pășesc. De parcă dacă aș fi călcat, aș strivit lacrimile chinuite ale sclavilor ce au cladit piatră cu piatră în chin și nevoie uriașele edificii și drumuri întărite pentru o eternitate. Dureros! Podul care le poartă numele suferinței, ca podul *Suspinelor*, nu coboară într-o grădină sau într-o pădure de pin, cum se obișnuiește să se sădească pe aici, ci dimpotrivă, ridică o temință rece, cu gratii și uși de fier pregătită pentru ei. Fiori! Săracul negru rob. A tras jugul suferinței, trudă și necaz, ca la vremurile ajunse măștile să-și joace rolul, să imită un zâmbet, chiar dacă dincolo sufletul tânguiește, să mimeze o față tristă, deși sub buză tremură un zâmbet. Roiul de măști nu încetează, te înconjoară, te ademenesc, te învălmășesc, te păcălesc până ajungi ca ele. O mască! Continui să pășesc nestingherit printre clădirile jilave, mucegăite. Clădiri ce îngustează străzile încât te sufocă, te lasă fără aer.
Aer!
E aer pentru că am ieșit la lumina cerului. Și drumul spre bungalow nu e aproape. Ba chiar deloc aproape! Mă oprește o mulțime de copii. Maturii își făceau loc printre ei. Mă furișez prin mulțime. Păpușarul! Iată de ce copiii se îngrămădeau. Povestea începe. Cortina se deschide. Am ajuns la țanc. O floare de Floarea-Soarelui este motivul poveștii. Păpușa ghidată își mișcă voios încheieturile de lemn parcă tot vechi ca și drumurile de piatră, ca și clădirile mucegăite, ca și lacrimile strivite de măști. Șuieră! Cântă! Dansează! Se maimuțărește! Râd picii de fericirea păpușii, care parcă a căpătat suflet. Floarea-soarelui s-a simțit neimportantă. Păpușarul a uita să ghideze grămada de lemne dându-i un rol, a uitat că pe scena aia mică improvizată a așezat frumos în decor o fl
oare. A murit! A lăsat tulpina să cadă lin. Trist! Se aude un NOOOON, Nooon!! Adica, un Nu străin. Și un alt Nu ieșea din mine. Păpușa de lemn și-a intrat în rol abea la sfârșit, când a îngenunchiat în fața florii și a închis ochii pentru o veșnicie alături de Ea. Cortina se închide. Prea trist. Mă așteptam la un final, așa cum aș fi vrut eu sa fie. Dar ce mai contează ce vreau eu, când copiii din jurul meu nu au înțeles Nimic. Continuau să ceară și a doua poveste. Eu mă retrag cu fruntea încrețită și în gând ecoul rătăcea: POVEȘTI SUB MĂȘTI!
