Măsor fiecare centimetru pătrat pe pavajul pietruit de secole și ridic ochii rar spre măștile pline de luciu și culori ce curcubeul nu le cuprinde. Îmi doresc una să mă ascund, să fug dincolo de mască. Vreau una albastră, care stă în vitrina de lux. Nu vreau una simplă cumpărată de la tarabele negustorilor. Vreau una magică să-mi îndeplinească orice dorință, să-mi aprindă lumina acolo unde e stinsă, să-mi construiască o casă acolo unde o caut. Da o casă! Să-mi încarce sufletul de fericire cînd tristețea altora sau a mea mă frământă. Să…să..să…
Știi? Mersul acesta pe piatra războită de vremurile trecute parcă nu e călcată de propriile-mi picioare. Mi-e teamă să pășesc. De parcă dacă aș fi călcat, aș strivit lacrimile chinuite ale sclavilor ce au cladit piatră cu piatră în chin și nevoie uriașele edificii și drumuri întărite pentru o eternitate. Dureros! Podul care le poartă numele suferinței, ca podul *Suspinelor*, nu coboară într-o grădină sau într-o pădure de pin, cum se obișnuiește să se sădească pe aici, ci dimpotrivă, ridică o temință rece, cu gratii și uși de fier pregătită pentru ei. Fiori! Săracul negru rob. A tras jugul suferinței, trudă și necaz, ca la vremurile ajunse măștile să-și joace rolul, să imită un zâmbet, chiar dacă dincolo sufletul tânguiește, să mimeze o față tristă, deși sub buză tremură un zâmbet. Roiul de măști nu încetează, te înconjoară, te ademenesc, te învălmășesc, te păcălesc până ajungi ca ele. O mască! Continui să pășesc nestingherit printre clădirile jilave, mucegăite. Clădiri ce îngustează străzile încât te sufocă, te lasă fără aer.
Aer!
E aer pentru că am ieșit la lumina cerului. Și drumul spre bungalow nu e aproape. Ba chiar deloc aproape! Mă oprește o mulțime de copii. Maturii își făceau loc printre ei. Mă furișez prin mulțime. Păpușarul! Iată de ce copiii se îngrămădeau. Povestea începe. Cortina se deschide. Am ajuns la țanc. O floare de Floarea-Soarelui este motivul poveștii. Păpușa ghidată își mișcă voios încheieturile de lemn parcă tot vechi ca și drumurile de piatră, ca și clădirile mucegăite, ca și lacrimile strivite de măști. Șuieră! Cântă! Dansează! Se maimuțărește! Râd picii de fericirea păpușii, care parcă a căpătat suflet. Floarea-soarelui s-a simțit neimportantă. Păpușarul a uita să ghideze grămada de lemne dându-i un rol, a uitat că pe scena aia mică improvizată a așezat frumos în decor o fl
oare. A murit! A lăsat tulpina să cadă lin. Trist! Se aude un NOOOON, Nooon!! Adica, un Nu străin. Și un alt Nu ieșea din mine. Păpușa de lemn și-a intrat în rol abea la sfârșit, când a îngenunchiat în fața florii și a închis ochii pentru o veșnicie alături de Ea. Cortina se închide. Prea trist. Mă așteptam la un final, așa cum aș fi vrut eu sa fie. Dar ce mai contează ce vreau eu, când copiii din jurul meu nu au înțeles Nimic. Continuau să ceară și a doua poveste. Eu mă retrag cu fruntea încrețită și în gând ecoul rătăcea: POVEȘTI SUB MĂȘTI!
0 comentarii: