Relatări de Hoinar

...În golul nesfârşit, sufletul stingher pâlpâia ca o licărire de speranţă.
Aşteptarea dincolo de timp era străbătută mereu de o rază caldă din infinit, aducătoare de îndemnuri.
Apoi aşteptarea se subţia şi timpul parcă începea iar să curgă în linie dreaptă. Conştiinţa spaţiului se închega treptat, se îngroşa în undemai dese. Planuri de materie se schimbau caleidoscopic, împovărând aripile sufletului şi născând senzaţia mişcării.
Era o coborâre spre o ţintă nouă, nelămurită şi totuşi simţită ca o călăuză singură. Sufletul parcă îşi chibzuia forma, în vreme ce conştiinţa se zbuciuma tot mai neputincioasă.
Şi de o dată conştiinţa se curmă, copleşită de îmbrăţişarea lumii noi.....