Relatări de Hoinar

Sufletul parcă i se prăbuşea în veşnicie, vertiginos. Avea senzaţia scufundării, care însă nici nu-l spăimânta, nici nu îl bucura, ca şi când orice simţire pământească i s-ar fi şters din fire, fără urme. Căderea ţinu o secundă sau un lanţ de veacuri - nu-şi dădea seama. Se schimbă însă pe nesimţite într-o înălţare tot atât de fulgerătoare şi tot atât de indiferentă. Conştiinţa îi era totuşi mai trează şi mai cuprinzătoare. plutea deasupra spaţiului şi în afara timpului.
Golul infinit îl înconjura, monoton. Împrejur, în sfârşit, pâlpâiau raze albe, palide, din altă lume, ca nişte ispite născătoare de amintiri a unei existenţe divine. Sufletul înţelegea şi se îndoia de între regrete şi speranţe. Singurătatea îl îmbrăţişa, şi îmbrăţişarea ei îl tortura....